miercuri, iulie 31

Caut partener de înmormântare.

După o poveste adevărată. Caută in Google - Kevin Elliott and Barry Delaney


  Stateam astăzi si mă gandeam. Mă gândeam cum o să fie când o să mori.  Cand toate rudele or să vină acolo grămadă, un tio cu costum si cravată o să arunce ceva vorbe spre cer si o să spună o grămadă de alte chestii acolo deapre Dumnezeu dar nimic despre tine, apoi o mâmă de oamenii or să cânte două trei melodii, o femeie in vărstă, probabil mama o să plângă cu fata ingropată într-o batistă. Destul de tipic si desconsolant. Nu ai nici un chef să mori cand stii că totul o să fie așa de monoton. 

   Până la urmă o înmormântare pentru ce este? Este un adio și atât? Hai pa?  Hai să ne jelim că a plecat dintre noi? Da, da a plecat într-un loc mai bun, ar argumenta unii. (Mai ales dacă mori în România, atunci cu siguranță o saajungi într-un loc mai bun. Eu zic ca ar trebui să vă bucurați, nu? Mai ales dacă o să muriți în România.)

  Nu acuma pe bune. Dacă este ultima ocazie in care atâta lume care te cunoaște este strânsă in celași loc, tu nu ai prefera ca in loc să folosim timpul acela jelind sau intrebând cum a murit nu ai prefera să ne aducem aminte de tine pentru ultima data? Să povestim sa spunem un banc nou sau să radem amintindu-ne cum ne făcea el mereu să uităm de probleme si să ne simțim bine. Să îi cinstim incă prezența prin aducerea aminte? De ce nu!

   De ce să stam cu fața aia tristă, să șoșotim chestii la care nimeni nu este atent, să pierdem o lacrimă pe drum, apoi să mergem acasă cu o față lungă si in câteva zile să uităm totul. Nu-mi răspunde, este o întrebare retorică.

   Așa că m-am gândit sa-mi caut un partener cu care să fac o înțelegere. Atunci când unul dintre noi v-a pleca într-un loc mai bun (decât România) 
celălalt să apară la pomană încãlțat cu papuci de casă, sau de plajă. Sau dacă ninge cu butușei si cizme de cauciuc roșii. Apoi să aibă o pelerină verde pistachos si nimic pe dedesubt. A, dacă  ii este frig poate să își pună fes și/sau fular. Așa, si sa țină un discurs de 15 minute in care să spună cel puțin 3 bancuri (măcar unul dintre ele să îl fi știut si eu) și in care să povesteasca cu haz o aventură pe care a avut-o împreună. Are datoria să spună de intelegerea noastră si celorlalti si să își caute alt partener cu care să ducă pactul mai departe. Ar fi fun, as fi altfel.

   În caz că moare el primul eu o să sărbătoresc ultima cină în același - la fel de special mod - prin care cu siguranță o să reusească să rămână prezent in amintirea tuturor o mult mai bună cantitate de timp. Promit!

Deci, cine se bagă?



luni, iulie 29

Ziua mea pentru totdeauna.



"- Are cancer"
  Astea sunt cuvintele cu care m-am trezit in dimineața aceea in urma cu aproximativ 5 luni. Nu mi s-a părut nimic grav, cancer au mai avut și alți până acum dar niciodată nu se întâmplase la mine in familie. M-am simțit un trist pentru lacrimile ei. Era o femeie buna, întotdeauna a fost si eram sigur ca nu era chiar așa de rău precum spunea ea. "Așa sunt oamenii aștia mai bătrânii, puțin cam catastrofici pentru secolul ăsta" mi-am zis apoi i-am spus bunici să nu-și facă griji, sigur matușa o să fie bine. La urma urmei nimic nu are probabilitatea de 100%, cu atât mai puțin un diagnostic si cu atât mai mult în România.

"-Este o simpla operație, pentru o simplă tumoare" așa i-am repetat de fiecare dată cand venea acasă la noi plăngând si aproape de tot atâtea ori parca se simțea mai bine cand mă auzea, deși ca un doctor trecut prin viața ea știa parcă mai dinainte răspunsul. 
-"Așa să dea Domnul" zicea si pleca. Cu capul plecat parcă într-o continuă rugăciune, se misca încet cu toiagul ei bătrân în timp ce eu o urmăream cu privirea din poartă.
Eram sigur că este o prostie. Mătușa mea nu are cum să aibă cancer. Era dita mai femeia de doar 55 de ani. Cum era să moară așa de azi pe mâine?!

 Astă este ziua mea, iar ieri de dimineața m-a trezit cumnatul. La fel ca in dimineața aceea cuvintele au venit fără introducere, rapid, scurt, rece, inoportun in același timp.
-"A murit!" 
Aproape ca vroiam sa întreb "Cine!" dar m-am auzit spunând doar "Asta este". Atât! Asta este?!
  
Nu sunt inspirat pentru astfel de cazuri. Imi vine să intru în pământ până trece. De cand ea s-a inbolnăvit eu am vizitat-o doar o data. Evit să vorbesc cu vărul meu pentru ca nu stiu; ce să îi spun? "Ce face Țățica?" 

Nu am jelit, dar mi-am adus aminte că de astăzi înainte plăcinta cu nucă o să aibă un gust amar, că înghețata la cornet o să fie o amintire nu la fel de dulce ca până acum, că de fiecare dată cand veneam la voi tu aveai mereu un zâmbet mare de care nu mi-a dat seama până acum când m-am gândit la tine. Și am venit in casa aia de când știu a merge singur pe stradă. In fiecare duminică, atâția anii, apoi din ce in ce mai des si iarăși mai rar....acuma aproape deloc. 
  Că nu a țipat niciodată la noi imi aduc aminte acuma. Și  că mereu când veneam la masă era mâncare destulă. Era si deser, si suc, nu lipsea nimic. Era vin din butoiul lui tataie, erau murături. Cum o să merg acum acasă la voi când tot ce îmi vine în minte este "Ce face Țățica?" 

 Ea a plecat lăsând în urmă un loc pe care nu îl va mai putea ocupa nimeni. A plecat in doar 5 luni așa de repede încât mi se face frică când mă gândesc ce va fi la anul. Lumea moare in fiecare zi pe tot pâmântul, dar până astăzi nu credeam ca cineva poate să dispară așa de repede ca și cum ai spune "Asta este!"

De astăzi înainte ziua mea va fi mereu după ziua ei. De astăzi înainte totul o să fie altfel, pentru că de fiecare data cand cineva o să îmi spuă mie "La mulți ani!" o să se împlinească pe rând, unul, apoi doi, trei și așa mai departea - ani - de când ea nu mai este. Ce rost are atunci să-mi spui "La mulți ani!"? Nu mai bine mă intrebi ce fac acum cât încă mai poți? Nu o să fie ziua mea pentru totdeauna. 

27.07.2013 Gogoneață Dumitra. O să lipsești

miercuri, iulie 24

Răzbunarea Creierului



   De multe ori am văzut imaginea asta in care creierul si inima se insultă si de câte ori nu ne-am luat după ce-am simțit in loc sa facem ceea ce gândeam ca ar fi mai bine pentru noi. Si de tot atâtea ori ne-am făcut de "ditamai" râsul si ne-au ieșit cucuie'n cap.

   Astăzi eram la metru si asteptam pe cineva. Undeva in fata mea era un gardian , casiera si un nene la un bancomat, iar mai la intrare se afla un cuplu. Își administau doza de mozoale timp de vreo 5-10 minute de-am crezut ca mi-o înghite ăla cu totul, noroc ca ea era mai plinuță (de la brâu in jos). In rest era draguța, avea un tricou alb simplu, o geanta care nu atrăgea prea mult atenția si pantaloni trei sferturi, mulați, negri.
   Cam când a venit vremea sa plece, si-au dat ultima sărutate (que cursi) si ea s-a departat  spre casa de bilete. El a ezitat un pic, a inceput sa alerge șăgalnic spre ea si a strigat-o. Ea s-a întors imedia. El s-a napustit asupra ei într-un gest de disperare si plăcere. Ea credea ca are sa-i spună ceva așa ca s-a întors spre el cu urechea dreapta. El a ezitat o secundă la urechea ei apoi a întors-o stângaci cu fata spre el si a săturat-o cu poftă ca atunci când mănânci ceva care îți place si nu ai mai mâncat de mult. Ea s-a simțit un pic stânjenită de stângăcia lui si un pic uimita de pofta nesățioasă a băiatului. S-a întors ușor ezitătoare si in cele din urmă s-a smuls nu fără efort din brațele disperate ale iubiri. A plecat râzând mai departe. Ca si cum ar spue "Ce la mai apucat si pe ăsta. Ce tâmpițel este, da-mi place"

   Si uite așa mi-am adus aminte ca si eu am făcut tâmpenii din astea. Si nu numai de asta. Noi bărbati avem un simț al observației stupid si de multe ori când o fata te refuză politicos, tu zici: Nu mă că vrea. Da se lasă mai greu.

   Si pentru ca ea a fost deaguță cu tine te intorci stângaci si alergi stupid după ea. Exact ca un soldat împușcat in picioare. Le târăsti după tine. Si mă tot întrebăm: de ce? Adică de ce nu alergi normal? 

Si astăzi am văzut răspunsul.
    Pentru ca tu știi ca este rău. Ca nu-i  bine. Că o să îți iei iarăși castane in loc de dragoste. Tu vrei dar picioarele tale mai că ar vrea sa se întoarcă. Dacă ar putea. Dar cum nu pot si tu controlezi direcția, încep să se miște tăguitor. 

   Si toată prosteala asta vine de la creier. Cred că el sătul de atâtea decizii si de faptul ca se simte cam nebăgat in seama, îți face toată schema. Parca îl vad acolo purtând o discuție cu tine insuți:

Tu: -Gata! S-a terminat. 
C: -Eee, vrea mă vezi de treabă da se lasă rugata.
Tu: - Tu crezi?
C: -Sigur mă doar e femeie. 
Tu: -Și?
C: -Pai tu știi doar ca ele gândesc diferit.
Tu: -Da ma da mi-a zis ca ea ma iubeste ca pe un prieten. 
C: -Bullșhit! 
Tu: -Și a zis că nu vrea sa stricam relația.
C: -Prostii mă!
Tu: -Da mă. A zis ca poate in alt moment.
C: -Ba te iubeste? Ca pe un prieten da te iubeste?
Tu: -Da!
C: -A zis ca ai o șansă? Nu astăzi, da ai.
Tu: -Zis!
C: -Si ca nu vrea să te piardă, a zis? Mă rog, cu alte cuvinte, da a zis?
Tu - Mdah!
C: -Dute mă înapoi după ia ca vrea!

   Așa ca începi să alergi. Ca un soldat împușcat in amandoua picioarele la început, apoi când prinzi viteza, chiar ca un Bou. Mai aveai un pic si scoteai și limba după ea.

   Creierul tau pervers de bărbat pervers se uita pervers la tine si rade (din nou) pervers:
-Boule! Un' te duci mă Boule...
Tu intuiești ce gândește el și ți se inmoaie picioarele:
-Mă duc, ă? 
-Da mă dute. E la sigur. Garanteze eu!

   Vai de tine săracul. Te duci...ea te vede, vede cât esti de bou, da tu nimic. Mai repeti faza de încă câteva ori, pentru ca, după sfaturile primite "de sus", "ea vrea da se lăsa greu."
Si ție, ți se pare logic. 
Boule!

sâmbătă, iulie 20

Din frustrările unui bărbat în toiul nopți.

 Este ora 03.12 si nu pot să dorm. Am căutat pe cineva cu care să stau de vorbă pe facebook dar nimic. M-am întins in pat si mă gândesc la.... 

Mă apuc să scriu...

  Una din marile mele întrebări (si pe care pot să o exprim public, deocamdată) in legătura cu căsătorie este: 

"- O să pot să mă "flatuez" (băs/pârțuiesc) liber si fără nici o constrângere (la mine in casa/baie/pat) după ce m-am căsătorit?"

  Adică dacă stau si mă gândesc, da, sună destul de aiurea și ar fi o lipsă crasă de respect. Dar dacă mă mai gândesc un pic ar putea însemna deasemenea si "încredere". Nu!?

  Nu e așa ca nu ți-ar place ție ca femeie să fii nevoita sa (nu) faci ceva doar pentru ca tu crezi ca pe mine mă deranjează? Înseamna că nu ai incredere in mine. Că te simți constrânsă sa te comporți într-un anume fel din cauza mea.
  Ei bine la fel s-ar simți si stomacul meu: constrâns să nu slobozeasca câte un vântuleț nevinovat când este absolut necesar și mai ales, costrâns de situație. 

  Desigur ca poate o sa miroasa (nu este neaparat necesar, dat să ne imaginăm ce este mai rău, zic) dar pana acolo vroiam sa știu: o sa te deranjeze zgomotul ?(pentru ca mirosul cu siguranță da, o sa!) 

  Dar după ce am stat încă un pic si mai m-am gândit; dacă cumva o să vrei si tu să scapi pârțuri? Si dacă asta o să creeze o competiție între noi? Și dacă tu le dai mai bine? Si mai zgomotoase si mai parfumate si mai lungi? (da dragelor, lungi. Adică mărimea ca durată mă refer.)

  Sincer....nu vreau și nici nu pot să îmi imaginez o femeie goală in zorii zilei, așa să zicem pe la 7 dimineața, infășurata pe jumătate în cearșafuri si dintrodata să scape un pârț. Da unul din ăla grosolan. Penibil!
  Penibil chiar si pentru imaginația mea. Mi se pare un argument mult mai puternic decât orice simpla durere de cap care poate tăia din rădăcini  orice început de erecție matinală.

Asta da motiv de divorț si nu nepotrivirea de caracter.

Noapte bună! 


                       ...și aer proaspăt!

miercuri, iulie 17

Bucatele de Lori

  Prin 2010 am fost într-o "excursie" cu o grămadă de prietenii undeva în Cordoba. În urma unei întîmplări petrecute aici, si a unor discutii pe marginea unei fotografii oarecum grozav de distractivă, am fost grav apostrofati (eu si inca doi amici, Sergiu si Bogdan) de persoana în cauza care a lansat urmatoarea provocare:

"-Puteţi sa va imaginati orice cu mine, mai puţin cum eram în poza aia"

  Asa ca eu am luat-o ca pe ceva personal si am făcut o istorie din cîteva episoade imaginare cu persoana respectivă. Serialul se numea "Retales de Lori" (Bucatele de Lori). Astăzi le-am găsit prăfuite undeva într-un colt de internet si m-am gîndit sa pun aici primul episod. În caz ca poate va place si va face sa zambiti măcar un pic pentru o zi calduroasa tare de Iulie.

Daca va place si mai vreţi sa apara si alte episoade cu Lori atunci puteti ajuta si voi cu un simplu share/compartir/like. 

Vizionare plăcută!


joi, iulie 4

Cine ți-a spus tie ca nu pot sa visez?

  De foarte multe ori am impresia ca nu am făcut nimic cu viața mea. Ca sunt aici pentru a face ceva anume, că am un scop. Ca sunt încă in viața doar pentru ca cineva acolo sus spera ca intr-o zi o sa imi dau de seama ca pot sa realizez acel ceva pentru care am fost trimis aici si pentru care mi se permite sa ma trezesc in fiecare dimineță. 

  Problema si mai mare este ca de multe ori cand mă gândesc la asta chiar am impresia ca daca vreau, pot sa reușesc orice imi propun. Ca am cu ce. Ca sunt bun la multe lucruri. Ca am un talent. Ca eu pot si stiu a face lumea fericita. Dar nu fac nimic. Pierd timpul si anii cu lucruri mici, cu glume de doi lei si satiră ieftină cand de fapt chiar pot face ceva. Si am vazut asta de atatea ori cand am scris ceva pentru care am fost apreciat. Doar ca imi lipseste ceva: ambiția.
  Ambiția este singura bariera între ce sunt si ce ar trebui sa fiu. Si cred asta pentru ocaziile in care am scris ceva am fost întrebat: "de unde ai luat asta?" sau " tu ai scris-o?" (desi sincer....deranjeaza afirmatia asta)

  Totuși nu fac nimic. In ziua de astazi nu este de ajuns doar sa vrei sa reușesti iti trebuie ambitie. Și multă. Poate si un pic de tupeu, un pic de nerușinare, si ceva mai multă încredere in tine, in ceilalti. Încredere in scopul pentru care trăiești, respiri si te trezesti a doua zi dimineața. Nu crede in coincidențe si prinde-te de orice sau oricine poate sa te facă o persoana mai buna, care te poate apropia de scopul vieti tale, oricare ar fi el.

  Eu stiu ca nu o sa reușesc pentru ca mereu am zis "de mâine o sa fac" si maiine nu vine niciodată. Tu nu fi ca mine, tu spune ca"azi vei face" orice iti sta in putina. "Azi "este cuvântul magic care va schimba ce esti azi cu ce poti fi maine. Totul depinde de tine. Nu te aștepta ca ceilalti sa facă ceva pentru tine cu atâta mai putin daca tu nu faci nimic.

  Nu pierde timpul visand, castiga-ti visele, investeste timpul in a le schimba numele din vise in realizari. Tu poti! 

luni, iulie 1

...that feeling!!!

știți...

obișnuiam sa nu mai cred în acel sentiment numit "dragoste". În acel dezamăgitor labirint din care cu greu  ieși de intri. evident ca am reușit sa intru, ca desigur, sa și ies.
obișnuiam sa blestem orice adiere de dopamină și feromoni ce se aflau în aer.
pusesem capăt tuturor compromiselor cu viitorul, în deosebi cu dragostea. Nu exista!!
Stăteam în starea mea de criogenie a sentimentelor și a inimii, așteptând vara aia polara de sase luni.
Aveam totul plănuit... să stau asa până când vor ieșii primele raze de căldura... când asa din senin intra în prim plan o preocupare, o stare de neliniște. Starea asta avea parul lung cu un breton pe fata drept scut privirilor necunoscute, el brunet parul, niște picioare lungi, îmbrăcata preocupant de prudent, o privire cert direcționata unde avea nevoie, dar foarte pentru puține secunde. fața rotunda dar cu un mesaj pe destul de clar de citit (don't mess with me) pe fața ei, caci nu vorbea prea multe, nici nu era nevoie, zicea totul cu privirea ei. cu o singura înclinare a sprâncenelor, buzelor sau o bătaie repetata din picior, puteam citi, o nemulțumire, o bucurie, rușine, îndrăzneala sau chiar și frica de nu știu ce. în nici un moment nu mia ieșit din cadru preocuparea aceasta. era o preocupare dorita, de care ai nevoie o viata. la fel ca preocuparea aia de o ai secunda de secunda numita respirație. am zis preocupare? nu-i preocupare, este o nevoie imperioasa, tot odată o necesitate, și totuși n-as atinge scopul meu dorit sa exprim ceea ce vreau.. cred ca revin la Preocupare... 

o preocupare care ma liniștește și ma face fericit!




by MadeOFsteeL