Mesaj pentru o generație lipsită

   Cum poți sa te distrezi filmându-te în timp ce batjocorești un om bătrân și amărât de vreme și să te mai consideri la rândul tău persoană? 

  Cum poți să râzi tu de el, tu care nu ai nici o realizare? Care nu ai un loc de muncă stabil, nu ai o familie și copii pe care sa ii crești marii apoi să îi vezi cum pleacă de acasă și nu se mai întorc?

   Tu care esti o parie pentru părinții tăi și care ingroși rândurile de românii lipsiți de educație. Care înjuri pietonii când esti la volan și șoferii când esti pe jos. 

   Cum ai ajuns aici dragă Românie? Tu care aveai copii de îți dateau cu "săru'mâna"? Tu care aveai copii de îți cântau imnul in fiece dimineața? Care spuneau în cor "Bună Dimineața Tovarășa Învățătoare". Tu care aveai ore de edicație civică și dirigenție?

   Acum ai ajuns să fii nu numai injurată  ziua în amiaza mare, ci să mai fii și filmată și urcată pe site-uri de internet, unde inculții dau like-uri ca pentru o așa mare bravură.

   Cum am ajuns să ne lăudăm în gura mare cu nesimțirea? Unde sunt părinții de altădată care știut să inpună un respect? Unde sunt cei 7 anii de acasă? 

   Ne văitam de țiganii dar or să ajungem înjurați de copii copiilor noștri ca și cum am fi animale la Zoo.  "Haide, care mai vrea poze cu maimuța asta bătrână?"

   Păcat de tinerețea voastră și de părinții și profesorii care nu v-au invățat nimic despre respect sau despre a fi om. Păcat ca aveți acces la o grămadă se lucruri dar folosiți Internetul doar pentru porno, Facebook și jocuri pe calculator și visați la grămezii de euro și iphone plătite de părinții voștri, dar nu vă dați seama că lipsa voastră de respect si educație se va transmite copiilor voștri si generațiilor următoare ca un blestem menit să vă intristeze bătrânețile. 

  Lăsați-vă de iubit câinii vagabonzi de promovat curve si oamneii de doi bani, gandiți-va un pic mai in serios la ce lăsăm urmă, la ce standarde morale am coborât ștafeta și apoi votați daca chiar credeți că Românii au talent. 

P.S. Românii totuși mai au talent, dar cu mici excepții. 

Femeia, câinele și mobila sau "Teoria lui David"

   Toți am avut în viata noastră o femeile pe care am iubit-o mult. Până la infinit și inapoi de 1001 de ori. Totul în jurul tău era despre ea. Toată ziua vorbeam doar despre ea, toată noaptea erai tot cu ea. Tot ce era mai bun vroiai sa împărți cu ea. Prietenilor tăi le vorbești doar despre ea. Ea era dumnezeul tău. Te rugai pentru ea, de ea si cu ea, te închinai înaintea ei in fiecare milesima de secunda. Era paradis.

  Apoi încet, încet, zi după zi, noapte după noapte începe să îți cam treacă. Ori ea nu mai era la fel, ori tu te-ai prea obișnuit cu ea, ori a murit dragostea. Cine stie. Nu exista garanție pentru dragoste, nu ai acoperire de la vre-o asigurare. Nu poți să ii faci Casco chiar dacă ai avea banii cu grămada. Nimenii nu a putut vreodată și nici tu nu o să poți.

   Așa că fără sa te anunțe viața te aduce față în față cu obișnuința, cu monotonia, cu nepăsarea, cu indiferența - cu realitatea - că de acum încolo nu vă mai iubiți. Acum totul este doar pentru ca ea există. Te duci acasă, o săruți pentru ca este acolo, îi spui "te iubesc" pentru că așa te-ai obișnuit, o scoți în oraș pentru ca așa faceți în fiecare seară monotonă de sâmbătă, faci dragoste pentru că îți place ție - nu și ei - și de ce nu pentru de asta este acolo. 

  Ușor, ușor devine un lucru de recuzită și fără să vrei, nu mai este "iubita", nu mai este "dragoste", nu mai este "iepuraș" sau "veverițaș" sau cum obișnuiați voi să vă mai alintați. Devine un obiect în decorul vieții noastre. O mobilă, un obiect, o ființă. Câteodată te incomodează si ai vrea să o scoți afară din cameră. Ai vrea să fie la fel tăcută ca o noptieră sau să aibă un buton pentru "silent" ca un televizor.

  Si uite așa, scoatem dragostea la pensie mult mai devreme, si nici măcar nu vrem să ii plătim vreo indemnizație. Nu contează ca este vina mea sau a ei, nu se mai poate face nimic. Punct! Persoana de lângă tine devine un necunoscut, nu mai merită nimic din ce i-ai oferit până acum și atunci când cineva te întreabă:

"-De ce mai sunteți împreună?"

Tu răspunzi simplu:

"-Așa ne-am obișnuit"

  Nu este vorba de o concluzie (doar) a mea, dar fără nici o supărare - și o spun cu frica acelui moment - după o vreme persoana iubită devine un fel de animal de companie. Sa îmi fie cu iertare, dar nu ți se pare ca rutina asta, vii acasa, mergi în oraș, faci sex...latri la ea/sau ea latră la tine...nu ți se pare un pic animalică? 

  Comparată cu un cățeluș crescut la bloc, si pe care îl scoți afară să facă caca în timp ce tu schimbi plictisit statusul de pe Facebook "Sunt cu Grivei la pășunat în parcul de lângă Antipa. Eu și încă 20 de cățele. Care mai vineeeee!" și nu pentru că vrei să petreci timp jucându-te cu el, distrându-l, demonstrându-i că este "câinele" tău ci pentru ca iubești momentele cu el. Ei bine daca nu faci asta, atunci crede-mă, totul este o pierde de timp. Atât scosul câinelui la căcat cât si scosul soției/prietenei în oraș sâmbătă seara, la fel si mersul acasă și "te iubescul" spus cu nepăsare si sexul în grabă.

Un sfat: dacă nu îți place sa iubesti o femeie, atunci nu îți lua nici câine! 

Din categoria "Românii au talent" - Românii suntem toți...

...nesimțiți. 

Capitolul 1- Introducerea

 

  Da, suntem. Suntem prost crescuți, needucați, necivilizați, proști și aș mai putea adăuga adjective până la aterizare. Ca român, tu nu poți urma niște indicatii civilizat, nu poți si să urci și să cobori din avion civilizat, nu poți să te așezi civilizat si nu poți să stai jos civilizat. 

  Suntem nesimțiți din momentul în care ne naștem și până părăsim țara aia necivilizata. Adesea încercăm să ne ascundeam printre ceilalți în occident și să uităm de unde am venit. Dar si atunci dăm dovadă de cât suntem de nesimțiți cand întoarcem spatele altor românii si ne facem ca nu i-am cunoscut vreodată. 

Problema mare revine atunci cand ne  întoarcem acasă. Acasă - știi tu, locul ăla unde se termina civilizația si unde haosul, nesimțirea, indiferenta și corupția își dau strâns mâna.

Capitolul 1.1 - Pregătirea

  Suntem nesimțiți încă de cand facem bagajul și băgăm acolo de toate: orez, făină, pâine cu salam, zdrențe și tot felul de chestii care aia nu le-au văzut poate in viata lor în bagajul de mână al unui om de normal.

  Apoi luăm autobuzul. Și ca orice român nesimțit, ne punem la 7 cozi, cumpărăm biletul de la care ajungem primii, fumăm repede o țigară cu un picior deja pe scara autobuzului, apoi te urci să îți ocupi locurile.. Normal că, ca un român neaimțit ce esti, te pui pe locul de la margine și afișezi o față de prea puțini prietenii cu care arăți ca nu esti dispus să imparți locul de la geam. Ba iti mai pui acolo si bagajul, geaca, un fular, mănușile si o pungă cu mâncare.

Capitolul 2. - Aeroportul. 

Capitolul 2.1 - Check-In

   O dată ajuns la aeroport începi să arunci țipete in dreapta și in stânga că nici nu se mai aude megafonia din cauza ta. Ca un român nesimțit ce esti, ajungi târziu. Din cauza asta si din cauză că mereu valiza ta de mână este așa de deformată că nu incape in locul ăla de măsurat valiza care la noi la românii ar trebui folosită de 7 ori, de la ușa blocului până la urcarea in avion. Așa poate valiza ta capătă forma de valiză si nu mai este nevoie să te urci cu ambele picioare pe ea ca să incapă acolo.

   De obicei te cerți cu angajatul de la casă de parcă ai fi vina lui că ți-a făcut el bagajul și până la urmă mai lași o o pungă de făină și una de paste făinoase  colegului român care a venit să te conducă. Indeși aparatul foto (pe care îl ai atârnat de găt) in locul la punga de făină, mai scoți o geacă si un prosop. Pui geaca pe tine iar prosopul il pui de gât pe post de fular. Oricum este un prosop cu Real Madrid, deci merge. Bagi un tub de gel de duș in buzunarul de la piept iar unghiera o arunci la gunoi. Bagi două pungi de alune in buzunarele de la pantaloni și fesul îl bagi la cămașă.

Capitolul 2.1 - Contronul Vamal.

  După ce ai făcut toate astea, poți să facturezi si să mergi mai departe să formezi altă coadă. Ajungi la controlul vamal. Acolo normal, încerci să te pui in fata celorlalti, uiți să scoți cureaua și măruntul din buzunar, te întoarce vameșul inapoi de vre-o încă două ori, una pentru ceas si una pentru lănțucul și ghiulul suflate cu haur. Normal, le-ai lăsat puse apropo, să să vază vhaloarea,  mâncațaș. Te cerți cu nenea de îți desface bagajul, pentru vre-o neregulă, ii strigi supărat: 

"-Na! Acuma să o inchizi tu la loc. Da tu, tu cu măta." După ce termini cu el (și cu mama dânsului) indeși boarfele in valiza nesimțită si pleci mai departe. La altă coadă, cum altfel. 

Capitolul 2.2 - Controlul pașapoartelor. 

  Te pui greșit, normal -  la toate cozile. Nu exista indicatorul "Românii nesimțiți - here". Până la urma te pui unde trebuie. "Cetățeni europenii" scrie pe afiș. Da tu, dăla esti si tu, da nu azi și nici mâine. Și de ce nu, poate niciodată.

  Te retine și ăla la pașapoarte mai mult decât normal. Normal că-i normal - ai o fată de suspect de când intri în Lidl până ieși, dar intra-un aeroport internațional. După ce termini cu asta (aici fără injurături și folosind tratamentul preferențial made in ro pentru persoanele în uniformă "da șefu") pleci mai departe grăbit.

Capitolul 2.3 - Poarta de îmbarcare. 

   Ca un român nesințit ce esti, te apuci repede să organizezi tu o coadă daca nu a făcut-o nimenii pana atunci. Deși nici măcar nu s-a afișat zborul, nu este nimenii la ghișeu, si mai este cel putin 45 de minute pâna la îmbarcare, tu te duci si te pui direct la rând.  Și toate hoardele tătare după tine. (Din cauza asta toate româncele au varice.) Aici te certi din nou. Nu de alta dar cearta este sport național la românii, la fel ca nesimțirea. Și iarăși valiza nu intră, și iar scoți geaca, prosopul, gelul de duș și sticla de stalinskaya cumpărată recent din Duty Free, apararul foto, pungile de alune și fesul. Ceilalți in spatele tău tot încearcă sa se bage in fată, săracele mame cu copii ar vrea sa treacă in față da unora le mai este și rușine. 

  Noroc ca avem țiganii. Ei au mereu speedy boarding, ca puradei lor au mereu sub vârsta care facilitează imbarcarea prioritară a mamelor si a copiilor. Și a tuturor țiganilor pe o rază egala cu Pi r pătrat la a doua.

Capitolul 2.4  - Zona de tranzit.

  Scapi si de data asta cu viață si o tai la fugă pe coridorul care duce la avion. Pe lângă tine mai fug și alți. Faci câteva depășiri de valiză la limita impactului, mai lovești doi-trei, nu-i bai, nu te opresti sa iti ceri scuze, ii găsești tu pe urma in avion. 

Ar trebui un stăvilar sa mergi din unu în unu. Dar unul inghesuit, că altfel doamne ferește se baga careva pe lângă tine și câștigă Pole Position. Poate sa fie interzis, panglici și tot felul de indicatoare, daca e loc și asta te ajută să ajungi mai in făță, atunci fii sigur ca vr-un român o să se bage pe acolo. El, nevasta, copilul, soacra si două matușe.

Capitolul 2.5 - Urcarea la bordul aeronavei.

  Ajungi în sfârșit si după lupte seculare la ușa avionului. Coadă. Da iar coadă sefu'? Iar coadă sefu! Aia care au intrat deja in avion caută loc. Deși pe ficare rând exista un scaun liber nimenii nu ia loc. Alți s-au pus pe locurile rezervate si normal acum se ce cearta cu Stewardesa "Cum adică rezervate? De ce? Eeee, că vrei tu!" Alți se dezbracă , geacă, prosop, gel de duș, aparatul foto, alunele, sticla de stalinskaya - inapoi in valiză. Copilu-ți țipă, soțu' îți tot zice să te așezi, stewardesa sa te ridici, ce mai, zici că e târg.

Capitolul 3. - La bord

  In fine, te așezi, iti pui centura, decolează, tu îți faci un "senviș" cu salam de primăvară, copilul plânge, ii dai si lui o gură, plânge mai tare. Acum ii dai bătaie. Două porții. Peste față peste cap, peste gură: "Na! Acuma să ai de ce plânge" - și plânge. Tot zborul. Trei blestemate ore până la aterizare la București copilul ăla, actual mic nesimțit, viitor nesimțit total, nu numai că plânge, țipă.

Cand totul revine la normal, te uiti in jur si incepi să probezi butoanele in timp ce vecinul de scaun te injură si el printre dinți. "Asta e becu' meu, asta e aeru' meu, asta e centura mea, asta e revista mea...". Cand pare ca situațai s-a liniștit, începe scandalul cu Stewardesa. Ca de ce e aia mai bună ca tine - țipi la ea, că de ce e aia mai înaltă ca tine - te ridici la ea, că zice soțul "calmează-te drăgă" - țipi la el "Ba tu ții cu ea?" Copilul plânge, țipi și la el. Mai faci un sanviș, mai tragi un sforăit, bei o cafea - plătești cu cardul. Esti Bos.

Capitolul 4. - Aterizarea.

Deja aici devii supernesimțit. Cand se aprinde becul de centură, plus ăla de interzis la baie, pe tine te incoltește căcarea. Te duci că bă, esti român, nu poți să mai ții 10 minute. Te cerți cu Stewardesa. Din noua. Cand ieși de la baie, ceri o acadea pentru ăla micu' "să nu plângă asta la aterizare frate"   Stewardesa - ca nu se poate, tu insiști, ea sărmana e de acord până la urmă. Doar te-oi așeza. Tu nu ai bani ficși. Aștepți restul, aia te invită să iei loc că iti aduce ea restul, tu nimic. Începe cearta, copilul plânge, îl mai bați o dată "Na! Să ai de ce plânge" (până la controlul vanal) si in tot haosul asta, avionul aterizează cu un impact violent si începe să rulează pe pistă.

   150 de centuri se desfac in momentul imediat următor. Țac-Țac-Țac-Țac. Indicatorul de cenură continuă să fie aprins. Vreo 10 centuri se prin inapoi. Se mai desfac 30. Stewardesa anunță : "Vă rugăm să păstrați centurile." Vreo 17 se prind înapoi. Avionul continuă să ruleze. Se mai desfac 20 de centuri. Câțiva, vreo 80 se rodică de pe scaune să își scoată bagajul. Stewardesa anunță se se aseze, se mai ridică vrei 10. Pilotul frânează brusc, 100 de nesimțiți se strivesc in buimăceala creată. Avionul rulează spre locul de debarcara. Românii se așează. Apoi imediat, ca un gest reflex se ridica cealaltă sută de românii care au stat jos până atunci. Dai bagajul jos, îl lovești pe vecin, te uiți, e tot ăla după coridorul de la intrare. Îl saluți "Iar dumneata, ă?" 

Capitolul 5. - Debarcarea în Normandia.

   Avionul oprește, "se coboară doar prin fată" anunță Stewardesa.. Oh! Simți cum esti împins din spate si impingi si tu. Incepe asaltul. Strivești copilul cu geanta, copilul plânge. I-ai trage una da nu în găsești sub geantă. De bine de rău ieși afara. O iei iarăși la fugă pe coridor. Cursa pare a fi contracronometru. Control la pașapoarte. Coadă. Și vameușul asta se uită urât pe tine. Probabil se gândește el la ceva. Poate ai venit cu banii de vre-o șpagă serioasă si vrei să ii iei locul, probabil gândește că erau deja destui nesimțiți aici. Probabil alceva.

Capitolul 5.1 - Bagajele

 

  Ajungi la bagaje. Nu ai bagaje, da stai totuși la coadă. Îți place să faci coadă. O tai spre ieșire după 5 minute. Euro este doar 4.1ei, după contolul vamal este 4.45lei. În oraș probabil este 5. Ajungi la casa de bilete prin gloata nesimțită de taximetriștii care abia așteaptă să te facă și te întâmpină tradițional, nu cu pâine și sare, ci cu mult mai cunoscutul "Unde să vă duc sefu'" Coadă si la casa de bilete. "10 minute pauză, schimb de tură. Vă rog să ne scuzați" 

  O scuz, ce dracu să-i mai fac. Biletul este 3.5 lei. Da nu iti vând unu, iti vând două. Te duci si schimbi banii, cumperi doua bilete. Aștepți autobuzul. Faci coadă. Fugi după loc. Te așezi. Lângă tine se așează o mamă cu copilul, o geantă și două sacoșe de rafie. Toți pe același scaun. Te simți incomod. Te-ai ridica, dar pana la urma de ce? Și tu ai coborât din acelși avion. 

Capitolul 5.3 - Calatoria spre casă

  Mai schimbi un autobuz, două,metrouri un tren și pe urmă te așteaptă un unchi la intersecție. Ajungi acasă târziu, esti stresat, ai draci. Ai făcut 4 ore pe 85 de km. Injuri pilotul, stewardesa, șoferul de autobuz si casierița de la tren. Injuri pe unchi că nu a venit să te ia. Mai înjuri odată stewardesa. Daca copilul nu a adormit, îl mai bați o dată. Treb sa fie antrenat. Te certi cu soțul, cu soacra, cu purceaua și două vecine mai curve așa. Înjuri primarul, prefectul și maidanezii. Și e Basescu că ti-a luat pensia. Nu ție, lu' măta, dar tot aia e. Te culci in cap cu același gând pe care îl ai de fiecare cand vii acasă "Lu-a-var dra-cu de ro-mâ-nii ne-sim-ți-ți"

Sfârșitul episodului 1. Povestea merge mai departe.

La femme fatale

Mă uit la ea, pare încă drăguță deși este ninsă de vreme. Are mâinile perfect ingrijite, pot sa le vad, unghiile, pielea, oja albă, de unde sunt eu îmi imaginez ca mâinile acelea încă catifelate au iubit odată pe cineva. Imi plac mâinile ei mimate.

Două riduri mari ca două râurii îi inundă fruntea îngândurată. Câteva fire de păr o incomodează razvrătite. Le îndepărtează tăcută cu degetele ei fine. Mă privește pentru o secundă,  plină de simpatie nu pentru mine ci pentru vre-o amintire care o gădilă ușor pe șira spinări. Are o privire caldă, nu te forțează să ferești privirea ba dinpotrivă, te invită să te îmbeți din ochii ei. Mă simpt copleșit de seninătatea chipului ei și feresc privirea. Ea se cufundă din nou în curentul de gânduri care îi năpădesc ființa.

O privesc din nou pe furiș. Are doi ochii căprui senini ca cerul lui August pătat pe alocuri de verde ca de un câmp de iarbă după ploaie. Par obosiți. Ca și cum nu ar avea de ce! Cu siguranță ochii aceia au vazut multe. Sunt inconjurați de cearcăne ca de niște munți ce le conferă un aspect greoi.  O pereche de riduri stau strajâ in jurul ochilor ca o relicvă istorică. Cănd zâmbește ii oferă un aspect plăcut si liniștitor. 

Nu îmi mai amintesc bine zâmbetul ei, sau conturul buzelor, dar era una din acele femei care atunci cand este veselă are chipul plin de o aură de lumină și pace. După atâta vreme petrecută prin viață mi se părea o femeie uimitoare, simplă, normala dar totuși frumoasă. Ieșită ca dintr-o poveste cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene. 

Are un păr bogat, care și-a pierdut din strălucire pe alocuri. Un pic ros, un pic decolorat pe la bază - îi cade pe umerii acoperiți cu un șal verde opac. Este învelită într-un ten palid ca pâinea înainte de a o coace dar moale și curat. Pe alocuri i-au răsăsit  câteva pistrui pe care le poartă cu șarm și mândrie, pentru că ii asigură originalitatea.

Este îmbrăcată curat, cu urme de dichis. Nu are ruj sau exces de farduri este doar ingrijită. Poartă pantaloni maron iar picioarele le are scăldate de o pereche de balerinii la modă. Atât cât pot sa vad, imi place pielea picioarelor ei. Este roșiatică-pală, curată, fără pete, fără exces de vene, vinișoare sau alte imperfecțiuni. Plăcută la privit ca un tablou de Da Vinci. 

Este genul de femeie care degajă bunătate, simpatie, bună dispoziție cu doar o simplă privire. Este genul de femeie lângă care ai vrea să imbătrânești în exces. Este femeia pe care ai dori-o ca icoană. Este femeie pe are am întâlnit-o - jumătate reală, jumătate aievea

- asteptâd liniștită rândul la prefectura La Mayenne din Laval, Nord-Vestul Franței. 

Frienship Bank

  Pentru că mulți in ziua de astăzi înțeleg greșit prietenia, si se întreabă de ce să fii prietenul cuiva in ziua de astăzi este așa de greu, o să încerc să vă spun o istorie, care să vă ajute să aveți o idee.

  Prietenia este o bancă. Nu una pe care stai, ci o bancă de investiții. Tu mergi acolo și faci o cerere pentru a deschide un cont de prietenie. Banca poate să aprobe sau nu cererea ta, dar in cazul in care primești aprobarea să deschizi un cont in banca respectivă, la început, tu ca nou client nu o sa ai mai nici o facilitate. O să plătești comisioane mari, nu o sa ai o linie de credit, nimic. Angajați nu te cunosc încă iar biroul directorului este o ușă închisă pentru tine. 

  Dacă după ce ai deschis contul incepi să faci tranzacții cu contul respectiv - la început mai mult tu o sa investești, nu te aștepta la nimic din partea bănci încă - ușor, ușor angajații încep să te cunoască și se poartă din ce in ce mai frumoa cu tine, iți tin minte numele și stiu cate ceva despre famila ta, apoi iti scad comisioanele, poate chiar o să iti iasă gratis card-urile. 

  Apoi dacă mergi mai departe și anul următor, si celălalt poți primi un credit. La început o sa fie unul mic, de nevoi personale, apoi unul mai mare pentru o mașină. O sa incepi să îl cunoști pe director, cardurile deja au costuri zero, angajații stiu cate ceva despre copii tăi, iar banca începe să iti ofere încredere.

  Daca continui sa achiți ratele la timp, să nu rupi lanțul tranzacțiilor, si sa mergi regulat la bancă, mai departe o să primști un card de debit pe care o sa ai acoperită o anumită sumă. Directorul deja începe să știe despre copii tăi, angajații deja îți cunosc părinți, linia de credit se mărește. 

  Condiția este aceeași, dă inapoi ce ți-a dat banca și un pic pe deasupra. Continuă să tii o legătură strânsă si sa mergi regulat sa iti verifici conturile. Fii politicos, poartăte bine. Fii un om corect. Pe viitor banca îți poate aproba credit pentru casă, un card MasterGold nelimitat, directorul o sa meargă cu tine la o cafea, iar angajații care vor veni noi vor prinde din mers cine esti, cei vechi iti vor deveni prietenii, iar comisioanele vor fi dintre cele mai mici. 

  Investeste într-o singură bancă pentru restul vieții si vei obține beneficii nebănuite. Vei avea sprijin intotdeauna, un bun plan de pensii, o bună asigurare medicală, o linie de credit nelimitată.

  Încearcă să înșeli banca, întârzie să iti plătești creditele, nu investi dar cere o linie de credit, fii nepoliticos, vino cu asteptări marii sau asteaptă câștiguri mari și rapide, cereți drepturile - mai ales daca știi ca nu le meriți - mult înainte de termenul scadent. Nu merge la bancă decât atunci când ai nevoie, nu amenință că o sa iti schimbi banca pentru a obține beneficii, zâmbește si salută când vii sau pleci. Suna din când in cand și interesează-te de conturile tale. Dar aii mare grijă cand faci o investiție. Poți alege greșit banca. Asta este riscul tău.

  Acum dacă ai ințeles, aplică aceste principii unei persoane. Nu pentru un an sau doi, nu doar când ai nevoie, nu când ai interesul să câștigi ceva după urma lui. 

  Vei vedea beneficiile atunci când vei fi bătrân, în nevoie, bolnav sau când te vei simți singur. Când vei avea nevoie de cineva cu care sa vorbește sau de un umăr unde să plângi. 

  Bzsat pe proverbul "Prietenul la nevoie se cunoaște" 

De reținu un lucru: prietenul - singular. Bancă - singular. Investiție - singular. Alege bine, în viață nu este vorba numai de banii.

Înapoi în Liliput

  Cel mai frumos hobby este - fără nici un dubiu - să călătorești. Feeling-ul ăla pe care îl ai cand iti faci bagajele, când aștepți trenul, cand iti iei adio de la cei dragi. Cand simți cum pleacă trenul din gara si cu toate ca te depărtezi metru cu metru de cei dragi, totuși simți că iti este drag. Ai așa o stare ce te roade plăcut pe interior. 

   Ajungi acolo unde ți-ai propus și te simți bine. Începi sa descoperi locuri noi, obiceiuri, oameni, distracție...mâncare.

 Dai de probleme, dar nu contează, fiecare nouă provocare dubleză plăcut senzația interioară pe care o ai. 

  Îmi place foarte mult să călatoresc. Sa merg pe jos în locuri noi până fac răni. Să vorbesc cu persoane care habar nu am ce spun prin cuvinte - pentru că toți suntem satui de cuvinte - să dai nas în nas cu omenia atunci cand te aștepți mai puțin și când ai mai mare nevoie.      

   Niciodată în viață cuvintele "gratis" sau "free" nu vor acea un așa gust. Cu nici un alt drog nu te vei simți mai bine ca atunci când ieși de la metrou într-un oraș nou, plin de secrete și necunoscut la fiecare pas. Să simți cum emoțiile îți zboară năstrușnice în stomac și te fac să fii mai neliniștit ca niciodată. 

   Când pășești afară pe bulevardul unei lumi noi, simți aerul cum îți umple plămânii, la fiecare colț de cafenea te oprești și tragi o gură mare de aer și da, este diferit față de cafeneau de la colțul trecut. Soarele care îți scaldă fața într-o lumină nouă, vibrațiile orașului, zgomotul și toate astea te fac un Guliver într-o lume nouă. Zâmbești într-o explozie de bule umplute de emoții care iti ies prin toți porii. Esti un pitic într-o lumea atât de mare plină cu pitici atât de mici. 

Bine ai venit în Liliput, Guliver! Bucură-te de zi.

Champos Eliseos, Paris, Franta

Batranul

  Îl iubesc pe omul asta. Cu părul alb, cu rîsul lui zgomotos, cu burta lui mare cu mersul lui - schiopătând dureros cu piciorul drept - mereu urmărindu-mă cu privirea din poartă atunci când plec....

   Parcă mă văd cu 25 de ani in urmă. Acolo jos, pe covorul ăla verde. Noi trei contra lui. Era meciul nopți. Cum râdea când noi ne cățăram pe spatele lui si cum ne punea pe rând la pământ. Ce râs gălăgios avea bătrânul. Imi amintesc cum ne punea jos cu o singura mână pe fiecare în parte, unul peste altul ca într-un sandwich uman. Ce vremuri. Atunci avea pe jumătate anii de acum.

   Acum ne vedem o dată sau de două ori pe an. Rade - la fel ca întotdeauna si e la fel de plin de viață doar că mai alb, mai rotund, mai lovit din toate părțile de anii exact ca un far lovit de valuri de furtună și de vânt, dar totuși acolo, la locul lui, așteptând tăcut răsăritul din ziua următoare.

   Îl iubesc pe omul ăsta. De fiecare data când îl sun și ii spun "Tată, sunt la aeroport. Ajung in 40 de minute vrei să cumpăr ceva?" De fiecare dată are totul sub control, de fiecare dată imi spune la fel "Avem de toate. Doar daca tu vrei sa cumperi ceva ce-ți place ție." 

07.07.2013

   Nu contează ce oră este, el este pregătit. Mereu. Nu a fost o singura data sa vin acasă si sa nu fie masa plină. Fie ca a fost la 9.00 sau la 1.00. Petrec așa de puțin timp cu el si totuși el rămas mereu la fel. Alb, pictat de anii negrii pe o coală de hârtie îngălbenită de vreme gri de afară. 

   Se enervează câteodată tata, dar ii trece la fel de repede și rade. Ca atunci când faceam lupte pe covor. Rade tare. Același râs zgomotos. Imi ravăsește părul cu mâna ca atunci cand eram un copil fără sa zică nimic, dar eu stiu ca in limba lui asta înseamnă ca ma iubește. 

   Imi aduc aminte când am plecat în armata și in primul weekend el a venit să mă ia acasă. - Acasă e locul ăla marfă, unde toate merg bine, unde mereu mâncăm bine pentru că mereu este sărbătoare. Unde totul este 100% HomeMade. Miroase a proaspăt, a verde a umed. A rufe proaspăt spălate. Acasă este acolo unde mereu îl voi găsi pe el, privindu-ma din poartă. - Acasă este egal cu Tata.

   Mereu am crezut că tata nu mă cunoaște, că nu știe mare lucru despre fiul lui doar pentru ca zice el, că nu stie când este ziua mea, sau câți ani am mai făcut. "Iar" zice el. Că nu a venit la școala doar când eram in belele, că se enervează cu mine din când in când, că nu își laudă copii cum fac alți părinți, că ne mai ceartă - totuși știi de unde știu că tata mă iubește? Atunci când a venit să mă ia acasă, tata mi-a cumpărat 2 cornuri cu ciocolată. Tu poate nu știi, dar crede-mă, două 7 days după 10 zile de armată este cel mai mare "Te iubesc" pe care poți să îl spui vreodată copilului tău. Mulțumesc Tată. 

Te Iubesc! deși nu ți-am spus-o niciodată. La mulți ani! - ne vedem în Decembrie.

11 sept 1953 

Vitezomanul.

    Te trezești dimineața, ești grăbit. Bei o cafea in grabă si mănânci ceva pe drum. Ești în întârziere. Treci pe roșu câteva semafoare. Cu mașina sau pe jos, nu contează. Deja este târziu. Ajungi la munca târziu, pleci târziu, ajungi acasă târziu, mănânci târziu, te culci târziu si te trezești târziu. Si o iei iarăși de la cap. 

   Nu ai timp de ocolișuri. Vrei totul sau nimic și îl vrei acum. Nu ai timp. Nu ai timp să mai faci o casă, sa iti iei o mașina cu bani jos, să pleci într-o vacanță fără să faci rezervare, să iubești...incet. 

   Tot ce facem trebuie sa fie setat pe viteza superapidă. O vezi, ii spui, o iubești rapid, apoi vedem ce o mai fi. Poate faceți un copil si vă căsătoriți sau poate după un timp o sa iti dai seama ca nu o mai iubești. O sa bagi un divort rapid si o sa iti vezi mai departe de viata. Nu ai timp de pierdut.

   Nu ai timp sa te complici, sa discuți situația, să încerci sa te îndrăgostesti iarăși de ea, sa vă impăcați. Nu. Apeși Stop si treci mai departe. Dincolo trebuie sa fie ceva mai bun pentru tine. Nu poți sa te opresti si sa privești înapoi. Pierzi timp.

   Intri din nou pe "linia" de rutină. Si incepi iarăși traseul. Nu te uiti după o iubire, cauți o minune. Ceva care să iti tămăduiască sufletul si care...să aibă timp. Sa aibă timp pentru tot ce nu ai tu. Sa iti facă ce poftesti, să te indure, să faca ce tu nu ai timp sa faci si sa te mai si iubeasca zilnic. Să iti iubeasca copii, părinți, bunici. Sa iubeasca mâncarea ta preferata, programele tale preferate, hobby-utile tale.

    Sa meargă la cumpărături, si sa te iubească. Să iti pregătească micul dejun si să te iubească. Să te asculte si să te iubească. Să nu o asculți si să te iubească. Sa nu ai timp pentru ea si tot sa te iubească. Să te indoiești de ea si să te iubească. Să-i ai  imunitatea si ea sa te iubeasca mai departe. 

   Tu nu cauți o relație, cauți o minune.

S-a pierdut Vara. Când a fost văzută ultima dată purta...

   M-am culcat într-o noapte mai acum câteva zile cu ferestrele larg deschise în lumina caldă a luni. Am tras un cearșaf lângă mine în caz de ceva si m-am trântit leneș pe pat, așa cum fac de obicei. Iubesc nopțile de Vară în care adie vântul si este un pic răcoare, dar în noaptea aia m-am trezit mort de frig. Am închis geamurile, am tras perdelele, am pus un tricou pe mine și m-am învelit până la gât. Deabia am reușit să mă încălzeasc până cand a trebuit să ma trezesc din nou.

   Și tot așa au fost si nopțile care au urmat. Până când cineva m-a anunțat că Vara a plecat. Ce decepție, acum când începuse să îmi placă mai mult. Cum este posibil ca Vara să plece singură? Probabil cineva a furat-o. Asta este: "Cineva ne-a furat Vara!"

   Dacă cineva o vede, este rugat să ia legătura cu orice emisiune Meteo. Când a fost văzută ultima dată, era în drum spre mare, avea picioarele goale și unghiile roșii se jucau timid în nisip. Pe cap purta o pălărie de soare cu o panglică plină de flori. Avea niște pantalonii scurți, foarte scurți de culoarea cerului, albastru; foarte albastru. Și purta un tricou alb ca norii, care plutea pufos pe sânii ei goi.

   Probabil că dacă ar fi mers la plajă, ar fi făcut topless și in loc de pantalonii scurți si-ar fi pus un costum de baie cât mai colorat. Foarte colorat. De obicei poartă cu ea un zâmbet larg, ca apusul de larg pe care îl asortează cu doi ochii verzi ca marea care au o sclipire de bucurie sub marginea invălurită de vânt a pălăriei.

  Seamănă exact cu fata aceea de care te îndrăgostești mereu când mergi la mare. Vocea ei este ca o vioară într-un karaoke pe o plajă lângă mediterană. Buzele ei au gust ce cireașă și pepenele galben. Părul îi miroase a Head&Shoulders de mentă. Iar mâinile ei, - Oh mâinile ei! - mâinile ei  au gust de plăcintă cu mere stafide și zahăr vanilat. Are mersul iute și ii place să stea toată ziua în apă, ridicând temperatura cu fiecare saritură de val. Este ca un vis desculț pe un câmp de gazon verde si ud, într-o seară cu lună plină și inghețată de straciatella.

   Când iese pe mal, nu are stare, și sare in toate părțile, se joacă voley cu gașca, face castele de nisip cu copii, aleargă pe plajă cu iubitul ei, Soarele. Când obosește se întinde lângă Soare cu o carte bună în brațe iar câteodată adoarme învelită cu căldura lui până la asfințit. 

   Seara, iese pe plajă la povești, sau se pierde la terasele de pe faleză până târziu. Adoarme goală în apartamentul ei pe care îl împarte cu o colegă, Luna și cateodată se trezeste o dată cu zorile  să îl vadă pe Soare cum iese gol din Mare. 

   Are mulți prietenii si în fiecare an își face alții noi. Îi place să se îmbrace colorat, albastrul senis, verde mediteranean, alb pufos sau galben nisipos. Îi plac vacanțele la mare și la munte, pescuitul, sau ieșirile în parc. Este întotdeauna îndrăgostită și îi molipsește pe toți cu o stare asemănătoare. Ii place să trândăvească la prânz pe șezlongul din terasă sau în vr-un hamac cu o limonadă alături. 

Niciodată nu este singură și unde apărea ea fiesta durează și durează și durează. Toată lumea este fericită,  distracția este totală și zilele sunt lungi. Foarte lungi. 

In fiecare an, odată cu sfârșitul vacanței, dispare pentru 9 luni și in fiecare an, cam in aceeași perioadă apare din nou și totul începe de la capăt. Vacanța, distracția, prietenii, nopțile albe, dragostea de viață, fetele drăguțe, cerul ăla albastru cu norii aia de vată pe băț. Așa că m-am hotărât să fac o campanie să vedem unde a plecat și dacă este posibil să se întoarcă mai devreme la anul. Plizzzzzz

Povestea lui Lipsă Mare

   Căldură mare monșer. Soarele dogorea cu putere alternând razele ultraviolete in ritm de manea în timp ce băiatul cu porumb fiert și gogoși cu jem și ciocolată își făcea tura printre cearșafuri de hotel, pleduri, șezlonguri si umbreluri.

   Marea era plină de alge si puradei in puța goală. Dezavantaje clare ale Mării Negre atunci când nu sunt valuri. 

Mă zvârcoleam în brațele unui colac de plastic în încercarea disperată de a mă îndepărta cât mai repede de hoardele barbare care se bălăceau haotic la mal. 

Eram eu si Cumnatu' când deodata vedem o copilărie care venea alergând in direcția noastră. Țipa săracă de-i vibrau plămânii, ceva nedeslușibil (încă) dând o si mai mare conotație istorică barbarilor care își continua nestingherit bălăceala în masa mizeră de alge, nisip si multe alte obiecte neidentificate. 

   Ne-am oprit în loc ca să înțelegeam ce striga fata în timp ce trecea furtunos pe lângă noi aproape ridicând un val colosal la acea oră în apa acces care plutea liniștită în soare plictisit al unei zile oarecare de August. Ne-am uitat strâmb unu la altul. Am increțit fruntea nefiind sigur de ce însemnau acele două cuvinte:

-Tu ai auzit ce am auzit si eu?

-Or fi gropi in nisip! zice cumnatu

   Ne apropiem cu miscări ezitante spre locul in care arăta fata. Apa încă nu era prea mare, îmi ajungea pe undeva in jurul pieptului, poate un pic mai jos. Era posibil să fie o groapă acolo, dar nu mi se părea ceva care să te facă să urli în acel mod barbar. În plus noi știam să înotăm destul de bine iar apa aceea fără valuri chiar nu ne-ar fi creat nici o problema daca chiar ar fi apărut o gaură acolo. Ce alceva putea să însemna cel două cuvinte: "¿Lipsă mare?"

   Aveam să aflăm răspunsul imediat. La doar un metru sau chiar mai puțin, în fața noastră am zărit "dihania". Am rămas încremeniți amândoi cu ochii fixați în ceea ce se afla în fața noastră. 

Legănânduse trist în plinătatea acces albatră, ne privea platonic, cu un zâmbet ironic si scârbos în același timp. Nu era nici o "lipsă mare" acolo cum ne strigase câteva momente înainte fata. Nisipul era total la locul lui, nici o gaură, nimic. Doar un ditamai "căcatul" împărățea singuratic apele liniștite ale Mări Negre. 

   Și credeți-mă, peisajul asta s-a repetat de încă vre-o 3 ori în vacanța aceea. De fiecare dată provocândune o scârbă teribilă de tot ce înseamnă democrație în tara asta. Libertatea este înțeleasă complet greșit cum de altfel wc-urile de pe plajă au aceași tentă complet nelaloc ei, demonstrând încă o dată că aici unii fac banii până și din căcat. 

Vă rog, un "Hip-Hip-Hurray" pentru veceurile jegoase de pe plajă al căror singur scop nu este nicidecum acela de a păstra plajele curate. Iar dacă vrei o reducere, nu uita să îți iei hârtie în buzunar. 

 

Cu drag din Constanța - 2008