Toți știm cum începe: "Mai dă-mi o șansă. Te rog! Doar una. Sau două. Maxim trei."
Nu sunt omul șanselor. Nici nu le ofer nici nu le primesc prea des. Câteodată cer o a doua șansă...câteodată le-am primit. Câteodată am refuzat să mai ofer o șansă. De multe ori ambiția, m-a făcut să mă opresc la maxim 3. Azi mă gândesc "Care este numărul maxim de șanse pe care ar trebui să le oferi cuiva?"
De ce numărul meu preferat de maxim 3 șanse de persoana pentru astfel de probleme atât in "a cere" cât și in "a oferi"? Pentru ca după un număr de impăcătri si despărțiri orice relație mi se pare că devine "o glumă" de prost gust.
Totuși, cum știi care este numărul ideal până la care poți să spui "da, mai îți dau o șansă"? Dacă nu o metită? Dacă toată viața se rezumă la asta, la încă o șansă? Dacă nu mai știi când să te oprești? Nicăieri nu spune că înainte de finalul povești cu "și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți" au fost un număr predeterminat de șanse.
De multe ori, am gândit că este mai bine așa. Că ii scutesc din suferința de a ierta un "bou" de fiecare dată când greșește. Așa am crezut eu că este mai bine pentru ea. Pentru că au fost cazuri când m-am gândit mai mult la fericirea ei decât la a mea. (Oare?) Și am zis "Stop! Până aici. Atâta merit!"
Pentru că mi-a fost frică ca nu cumva ajunși la sfârșitul povești să fim plin de regrete. Deoarece tot ce contează nu este cum începe ci cum se termină. Pentru că indiferent de numărul șanselor, 3 (trei) ar trebui să fie doar cuvinte pe care fiecare dintre noi ne dorim să le auzim intr-o bună zi:
"-Nu regret nimic!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu